Acum vreo două săptămâni am primit certificarea de formator. Mă bucur pentru asta, am mai povestit. Dar cel mai valoros lucru din tot parcursul n-are nicio legătură cu hârtia aia.
M-am bucurat, evident. După câteva săptămâni de cursuri, teme, exerciții și discuții, este plăcut să vezi și diploma. Numai că, privind în urmă, îmi dau seama că lucrul cel mai valoros cu care am rămas nu este certificarea în sine, ci o întrebare la care nu mă așteptam atunci când am început acest parcurs. O întrebare care, fără să-mi dau seama atunci, avea să mă facă să privesc diferit învățarea în era AI. Continuă lectura „Întrebarea cu care am rămas după certificarea de formator”
Uneori îmi vine să mă dau cu capul de pereți.
Ieri nu am postat. Știu.
Realizarea n-a venit ca o revelație bruscă. N-a fost un „aha!” spectaculos, nici o criză care să rupă totul în două. A fost mai degrabă o senzație persistentă, care s-a strecurat încet în zilele mele: ceva nu se mai potrivea. Aveam planuri, aveam direcție. Aveam multe idei. Pe hârtie, totul arăta bine. Și totuși, în mine, era o oboseală care nu mai trecea cu pauze sau cu promisiunea unui „după ce termin asta”.
Acum câteva luni, în viața mea a avut loc un eveniment care m-a marcat profund. A fost, de fapt, unul foarte „spectaculos”. Nu neapărat prin cum arăta din exterior, ci prin forța cu care a lovit și prin efectele pe care le-a avut. Un eveniment de impact, care a schimbat lucrurile brusc, fără perioadă de acomodare, fără timp de pregătire.
Am învățat destul de târziu că nu orice oboseală se rezolvă cu 
Scrisul meu zilnic (dar și postările pe care le vedeți pe Facebook) nu a apărut dintr-un impuls de moment și nici dintr-o ambiție de tip „de mâine schimb tot”. A fost o promisiune făcută cu ceva timp în urmă, una care a stat o vreme pe lista de dorințe și planuri, până când, pentru 2026, am decis să o iau în serios.
La un moment dat, CV-ul începe să devină mic.