Realizarea n-a venit ca o revelație bruscă. N-a fost un „aha!” spectaculos, nici o criză care să rupă totul în două. A fost mai degrabă o senzație persistentă, care s-a strecurat încet în zilele mele: ceva nu se mai potrivea. Aveam planuri, aveam direcție. Aveam multe idei. Pe hârtie, totul arăta bine. Și totuși, în mine, era o oboseală care nu mai trecea cu pauze sau cu promisiunea unui „după ce termin asta”.
Mult timp am confundat „mai mult” cu o formă de siguranță. Mai multe opțiuni. Mai multe planuri de rezervă. Mai mult control. Mai mult. De exemplu, simțeam nevoia să umplu fiecare zi cu ceva. Incă simt. Dacă apărea un gol, îl acopeream imediat: un scroll, un drum în plus pană la Mega sau Froo, o conversație fără miză. Golul mă speria. Liniștea părea suspectă, ciudată.
Apoi am început să observ diferența dintre „mai mult” și „mai bine” în lucruri simple. „Mai mult” însemna să spun „da” din reflex. „Mai bine” a fost să mă întreb dacă chiar vreau.
De exemplu, acceptam invitații doar ca să nu par distant, „rece”. Ieșiri care nu mă încărcau decât negativ, discuții care mă lăsau mai obosit decât înainte. Când am început să aleg mai rar, dar mai conștient, ceva s-a schimbat. Nu cantitatea de interacțiuni, ci calitatea lor.
Presiunea comparației era peste tot. Nu neapărat legată de carieră, ci de viață, în general. Cine călătorește mai mult. Cine pare mai fericit. Cine „a rezolvat”. Fără să-mi dau seama, începeam să-mi doresc versiuni de viață care nu erau ale mele. De exemplu, dorința de a face mereu ceva „memorabil”, doar pentru că așa arată poveștile altora.
Presiunea comparației a fost poate cea mai perfidă. Vezi oameni care schimbă joburi, cresc, anunță realizări. Și, fără să vrei, începi să-ți măsori viața în raport cu a lor. Ajungi să vrei lucruri pe care, dacă te oprești un pic, îți dai seama că nu te reprezintă. Iți dorești o poziție mai sus nu pentru responsabilitate, ci pentru validare. Sau un ritm mai alert doar pentru că „toți așa fac”.
Redefinirea dorinței a fost, de fapt, o curățenie, a însemnat să-mi pun întrebări incomode. De ce vreau asta? Ce pierd dacă obțin ce am ales? Dar ce câștig dacă renunț? Ce se întâmplă dacă nu fac nimic? Am început să renunț la lucruri care nu erau greșite, dar nici necesare. Obiecte cumpărate din impuls. Planuri făcute din frică de a rata ceva. Sau de a nu supăra pe cineva.
Și am ajuns, încet, la ideea de „suficient”. Nu ca limită, ci ca echilibru. Suficient timp pentru mine. Suficient spațiu fără explicații. Suficient sens ca să nu mai fie nevoie de validare constantă.
Nu vreau mai mult. Vreau lucruri care se potrivesc. Și, paradoxal, asta mi-a adus mai mult decât toate „mai-urile” de dinainte.


