Am învățat destul de târziu că nu orice oboseală se rezolvă cu somn. Mult timp am crezut că, dacă dorm suficient, dacă „trag frâna” un weekend sau două, lucrurile se vor regla de la sine. Doar că nu s-a întâmplat așa. Dormeam, mă odihneam “pe hârtie”, dar dimineața mă trezeam cu aceeași greutate, una care nu avea legătură cu corpul.
Nu mă durea nimic clar. Funcționam. Îmi făceam treaba, răspundeam, livram. Din afară, totul părea normal. Din interior, însă, era ca și cum mergeam pe pilot automat, făcând lucrurile corect, dar fără să mai fiu cu adevărat acolo. Nu era lipsă de energie, ci lipsă de sens pentru care să o mai consum.
Oboseala fizică. .. o cunosc bine și pe ea. Te oprește, te doare din toate încheieturile și în toate felurile, te obligă să încetinești. Asta era altceva. Era oboseala care apare când gândești prea mult, când te adaptezi constant, când lupți pentru toate, când nu știi să îți alegi luptele, când îți muți limitele puțin câte puțin până nu le mai recunoști. Ajungeam să citesc fără să rețin, să încep lucruri mici cu o rezistență interioară disproporționată, să simt că totul e „prea mult”, deși, obiectiv, nu era.
Am încercat pauze. Zile “libere” de gânduri, de frământări de lupte, ruptură totală, deconectare. M-au ajutat pe termen scurt, dar de fiecare dată, la întoarcere, senzația revenea. Mi-am dat seama atunci că pauza nu ajută dacă te întorci în exact același context care te-a golit. Că nu aveam nevoie de mai mult timp liber, ci de alt fel de timp. De spațiu în care să nu mai funcționez doar din inerție.
Cel mai greu a fost să admit că oboseala asta nu era despre efort, ci despre direcție. Că făceam lucrurile bine, dar nu mai știam de ce. Că bifam, dar nu mai construisem nimic în mine de mult. Și că, oricât aș fi dormit, asta nu se rezolva.
Ce m-a ajutat n-a fost o soluție rapidă și nici un moment de revelație. A fost onestitatea, dusă până la capăt. Să-mi spun, fără cosmetizare, fără să mă mai ascund de mine (de restul nu mai zic) că nu sunt doar obosit. Că ceva din ce fac nu mă mai hrănește. Să schimb întrebarea din „cum pot să duc mai mult?” în „de ce mai duc asta?”. Și să-mi permit să nu am răspunsuri clare imediat.
Oboseala care nu trece cu somn nu cere odihnă mai bună. Cere adevăr. Iar adevărul, chiar dacă e inconfortabil, e singurul lucru care începe, încet, să ușureze greutatea.
