Mi-a apărut prima dată în feed-ul de Facebook cu mult timp înainte să îl cumpăr, nici nu-mi mai amintesc când l-am văzut prima dată. Însă a apărut atât de des cât să nu îl pot ignoră complet, deși, de fiecare dată, reacția mea era să scrolez mai departe fără să dau click, convins că e doar încă un gadget frumos ambalat, care promite mai mult decât oferă.
Era mereu aceeași imagine: mult alb, o tabletă subțire, o mână care scria încet, fără grabă, fără animații inutile, fără explozie de beneficii, iar tocmai lipsa asta de agresivitate m-a făcut să îl rețîn undeva, în fundal, că pe un gând care nu e suficient de important cât să-l notezi, dar nici suficient de banal cât să-l uiți. Mai ales că tot spunea că nu e tabletă, nu e tabletă…
De fiecare dată îmi spuneam că nu are sens, că aș putea să-mi iau o tabletă care face mult mai multe lucruri, că dacă aș avea nevoie să notez ceva, aș putea folosi oricând telefonul sau laptopul, iar ideea de a da (atâția!) bani pe un dispozitiv care, practic, „nu face nimic”, mi se părea greu de justificat chiar și pentru mine.
Mențiune: postul asta NU este despre funcționalități ale Remarkable, preț , orice altceva „tehnic”. E despre „de ce”-ul meu. De ce și mai ales cum am ajuns să am un Remarkable.
Entuziasmul e ușor de recunoscut. Apare la început. Când pornești ceva nou. Când ai idei, planuri, energie. Când „abia aștepți”.
Dacă tot mă pasionează subiectul, am zis să încep o serie pe tema asta . Pentru că multe lume se lovește de tehnologie, de presiune, de teamă de a nu rămâne în urmă sau și mai rău , de a nu fi acolo, de a nu fi prezent…
Spunem des că nu avem timp. Că zilele sunt prea scurte, agendele prea pline, viața prea grăbită. E o explicație comodă și, de multe ori, acceptată fără prea multe întrebări. Dar, dacă stau să fiu sincer cu mine, nu timpul a fost problema reală. Liniștea a fost.