Căutând prin niște articole mai vechi, de pe alte bloguri pe care am scris de-a lungul timpului, am dat și peste un „volum” de poezii, un PDF de fapt, cu câteva texte scrise în „tinerețe„. 🙂 (poate o să și postez din ele, mă mai gândesc…)
Dincolo de nostalgie, mi s-a făcut dor de poezie.
De starea aia în care nu explici, nu demonstrezi nimic, doar scrii.
Așa că iată aici o primă încercare, după mulți ani.
Se face lumină
Dimineața vine încet,
se lipește de pereți, de gânduri,
de liniștea pe care n-am știut
mult timp cum s-o țin lângă mine.
Nu întreabă nimic.
Doar rămâne.
Am trecut prin nopți lungi,
cu pași grei și vise frânte,
cu mintea plină de „dacă”
și sufletul obosit de „poate”.
Am căutat sensuri mari
și-am uitat să respir.
Acum las aerul să intre,
să-mi spele pieptul de vlagă,
să-mi lege rănile vechi
fără promisiuni, fără grabă.
Nu mai fug de mine,
nu mă mai împing din spate.
Viața m-a învățat pe tăcute
că nu tot ce cade se pierde,
că unele lucruri se sparg
doar ca să lase lumina să treacă.
Și poate că n-a fost cruzime,
ci o formă ciudată de grijă.
Nu mai visez zboruri dramatice,
ceruri rupte, victorii clare.
Îmi ajunge mersul drept,
pas lângă pas,
și senzația simplă
că sunt încă aici.
Dacă mă întrebi cine sunt,
îți spun fără teamă:
sunt cel care a rămas,
când ar fi fost mai ușor să plece,
cel care a ales să trăiască
chiar și fără garanții.
Se face lumină.
Nu tare.
Nu pentru toți.
Doar pentru mine,
atât cât să văd drumul
și să merg mai departe.
Citește și
