La un moment dat, CV-ul începe să devină mic.
Nu pentru că n-ai ce pune în el, ci pentru că lucrurile care contează cu adevărat nu mai pot fi comprimate într-o pagină, într-o listă de roluri sau într-o succesiune logică de titluri. Ca o paranteză , mi s-a spus ieri că CV-ul meu ar trebui să aibă maxim 3 pagini , indiferent câtă experiență am. Să mai ” tai ” din cele de la începutul carierei mele sau să le minimalizez, daca se poate …
În CV încap funcțiile, companiile, perioadele și responsabilitățile asumate oficial. Încap proiectele livrate, poate chiar câteva rezultate măsurabile. Dar nu încap deciziile luate sub presiune, momentele în care ai ales să spui „nu” când ar fi fost mai comod să spui „da”, sau situațiile în care ai reparat lucruri care nu erau „ale tale”, doar pentru că altfel totul s-ar fi rupt.
Nu încape, de exemplu, experiența de a intra într-un proiect deja eșuat și de a-l face funcțional fără să primești vreodată credit pentru asta. Nu încape faptul că ai învățat să citești o echipă înainte să citești un brief, sau că știi din primele zece minute ale unei ședințe unde se va bloca implementarea, chiar dacă nimeni altcineva nu vede încă problema.
La început de carieră, CV-ul e un aliat. Te ajută să intri în joc, să demonstrezi că ai acumulat suficiente „dovezi” încât să meriți o conversație. Dar, pe măsură ce crești, începe să te reprezinte din ce în ce mai prost, pentru că experiența reală nu mai e liniară și, cu siguranță, nu mai e curată.
Experiența reală e făcută din pauze, din repoziționări, din schimbări de direcție care n-au arătat bine la momentul respectiv, dar care, în timp, s-au dovedit esențiale. E făcută din perioade în care n-ai „avansat” formal, dar ai înțeles mai bine cum funcționează oamenii, cum se iau deciziile și ce merită, de fapt, energia ta.
Mai mult decât atât, experiența nu mai e doar despre ce ai făcut, ci despre cum ai gândit în timp ce făceai. Despre felul în care ai evaluat riscuri, ai pus întrebări incomode sau ai ales să încetinești atunci când toți ceilalți alergau într-o direcție greșită. Despre maturitatea de a accepta că unele soluții bune pe termen scurt creează probleme mari pe termen lung.
Toate lucrurile astea nu au un câmp dedicat într-un CV. Nu există o secțiune pentru „am învățat să gestionez haosul” sau pentru „știu când un plan arată bine doar în PowerPoint”. Și atunci apare frustrarea, senzația că ești mai mult decât ce se vede pe hârtie, dar că nu știi cum să traduci asta într-un format standardizat.
Poate că aici e ruptura reală. Poate că nu tot ce contează trebuie tradus.
CV-ul nu e oglinda ta, oricât ne-ar plăcea să credem asta. Este doar un filtru, un instrument care te ajută să ajungi la următorul pas, dar care nu poate spune povestea completă. Experiența adevărată începe să se vadă abia mai târziu, în conversații, în felul în care pui întrebări, în rapiditatea cu care identifici ce nu funcționează și în liniștea cu care iei decizii atunci când nu există un răspuns perfect.
Când experiența nu mai încape într-un CV, nu e un semn că ai greșit undeva. Este, de multe ori, un semn că ai trecut într-o etapă diferită, una în care nu mai ești definit de titluri sau de roluri, ci de judecată, de context și de discernământ.
Iar asta, oricât am încerca, nu se scrie într-o coloană.
Se simte.
