Am început să scriu online prin 2004, într-o perioadă în care bloggingul în România abia prindea formă. Începeau primele bloguri pe wordpress, pe blogging.com, pe weblog.ro.Era perioada de visare, de pionierat, în care fiecare scria ce voia.
Apropo de weblog, intre timp, după 10 ani de la lansare “a murit” ( mi-aduc aminte că am fost printre primele bloguri de pe platforma, am avut norocul/oportunitatea să fiu printre testeri).
Scriam sub pseudonim, fără intenția de a construi ceva durabil, fără o țintă clară. Era mai degrabă un spațiu de joacă și de explorare: gânduri puse în public, dar fără pretenția de a fi văzute decât de prieteni. Era o descătușare, era altceva decât scrisul prin caiete sau pe calculator doar pentru mine.
De atunci, scrisul a venit în valuri. Am scris, m-am oprit, m-am reapucat. Uneori cu entuziasm, alteori din inerție. N-am fost niciodată consecvent și, mult timp, nici nu mi-am dorit asta. Scrisul era o nevoie care apărea, dispărea și revenea când avea chef.
Viața, între timp, s-a umplut cu lucruri serioase. Muncă, responsabilități, ritm. Scrisul a rămas undeva în fundal, ca o promisiune vagă. Iar la un moment dat s-a transformat din plăcere în presiune: ceva ce „ar trebui” să fac, nu ceva ce voiam cu adevărat.
Când am cumpărat domeniul, a părut pasul firesc. Un loc stabil, al meu. Au urmat mai multe tentative de restart. Aveam idei, structură, chiar disciplină. Dar nu aveam scânteia. Scriam corect, dar fără viață. Textul nu mă trăgea înapoi. Nu mai era că atunci când scriam sub pseudonime (tocmai am regăsit unul, dar nu zic nimic de el, văd că una din tentative încă e live 🙂 )
Ce s-a schimbat acum e mai degrabă o stare decât o decizie. Am renunțat la așteptări. La ideea că blogul trebuie să aibă un scop clar, o frecvență, un rezultat. Și, exact atunci, scrisul a revenit. Nu ca obligație, ci ca plăcere.
Scriu din nou pentru că simt că am ceva de pus în ordine. Gânduri, observații, legături între lucruri care altfel ar rămâne împrăștiate. Fără grabă. Fără presiune.
Nu știu cât va dura. Dar, de data asta, nu mai contează. Scriu. Și e suficient.
