Acum câțiva ani, dacă mă întrebai unde îmi public conținutul, răspunsul era simplu: LinkedIn. Scriam sau postam, apăsam Publish și vedeam imediat reacții, că erau comentarii, like-uri și/sau distribuiri.
Părea locul perfect pentru ce voiam să fac. Cu cât investeam mai mult timp acolo, cu atât aveam impresia că îmi construiesc propriul „spațiu”.
Doar că, fără să-mi dau seama, construiam într-o casă care nu era a mea.
Astăzi văd aceeași situație apărând într-un alt domeniu: AI.
Când comoditatea devine dependență
În ultimii doi ani, mulți dintre noi am început să folosim ChatGPT, Claude, Gemini sau alte instrumente AI pentru aproape orice de la prompturi, notițe, research, idei, la procese de lucru, baze de cunoștințe. Este rapid, convenabil și, cel puțin la început, pare că rezolvă o problemă reală.
Am scris deja despre modul în care folosesc ChatGPT pentru research și despre motivele pentru care folosesc Perplexity atunci când vreau să verific rapid sursele și să explorez un subiect nou.
Problema apare atunci când totul ajunge să trăiască într-un singur ecosistem. Dacă mâine schimbi instrumentul, cât din munca ta poți lua cu tine? Ce se întâmplă dacă un serviciu devine mai scump, dacă anumite funcții dispar sau dacă apare pur și simplu ceva mai bun?
Mulți dintre noi am început să tratăm platformele AI ca pe locul unde locuiește cunoașterea noastră. Dar poate că rolul lor ar trebui să fie altul.
Poate că AI-ul ar trebui să consume cunoașterea noastră, nu să o dețină.
Lecția nu este nouă
De fapt, internetul ne-a mai învățat asta o dată, prin rețelele sociale. Ani la rând, mulți creatori de conținut și-au construit întreaga prezență pe Facebook, apoi algoritmii s-au schimbat. A urmat Instagram, apoi LinkedIn, iar fiecare platformă a promis, într-un fel sau altul, acces la audiență.
Problema este că audiența nu este același lucru cu proprietatea.
Poți avea mii de urmăritori și totuși să nu controlezi aproape nimic:
- nu controlezi algoritmul;
- nu controlezi reach-ul;
- nu controlezi regulile;
- nu controlezi viitorul platformei.
Construiești pe un teren închiriat, atât timp cât proprietarul este de acord.
De ce am revenit la blog
Când am relansat blogul personal, motivația nu a fost SEO și nici monetizarea. A fost ceva mult mai simplu: am vrut un loc care să fie al meu. Un loc unde articolele nu dispar într-un flux infinit, unde pot conecta idei scrise la luni sau ani distanță și unde pot organiza informația în jurul unor teme, nu în jurul unui algoritm.
Paradoxal, cu cât folosesc mai mult AI, cu atât apreciez mai mult ideea de proprietate asupra conținutului.
Blogul devine baza, nu social media
Astăzi încerc să privesc lucrurile cu o logică mai clară: blogul este baza, newsletterul este legătura directă cu oamenii care vor să mă urmărească, iar LinkedIn și Facebook sunt canale de distribuție.
La fel și cu AI. Documentele, notițele și informațiile importante ar trebui să existe într-un spațiu controlat de mine, nu doar într-o conversație cu un model care se poate schimba oricând.
Articolul original apare pe blog, iar de acolo poate pleca oriunde.
Modelele se schimbă.
Platformele se schimbă.
Activele rămân.
Ce merită construit atunci când totul se schimbă
Nu cred că soluția este să renunțăm la AI sau la LinkedIn. Le folosesc zilnic și îmi sunt extrem de utile. Dar cred că merită să ne întrebăm, din când în când, unde construim cu adevărat.
Există o diferență importantă între un instrument și un activ. Instrumentele și platformele se schimbă. Activele pe care le controlezi, nu.
În ultimii câțiva ani am învățat aceeași lecție de două ori. O dată din social media. O dată din AI.
Folosește platformele. Profită de instrumente. Dar păstrează lucrurile importante într-un loc care este al tău.
Restul sunt doar canale de distribuție.
Citește și
