Uneori îmi vine să mă dau cu capul de pereți.
Pe LinkedIn, pe Instagram, dar mai ales pe blog.
Scriu. Mai scriu. Mai public un articol.
Și, dacă mă uit la cifre, uneori pare că nu se întâmplă nimic. 17 vizite. 23 vizite. Două comentarii. Zero abonări noi.
Și ajung sa ma intreb: „Oare citește cineva toate astea?”
Recent am văzut o postare a cuiva care sărbătorea 10.000 de followers pe LinkedIn.
Și mi-am dat seama că partea cea mai interesantă nu era cifra, ci fraza de la final. Acum ceva timp, se uita la un ecran gol și se întreba dacă pe cineva ar interesa ce are de spus.
Cred că aproape toți cei care scriu constant trec prin perioada asta.
Unii se opresc acolo. Alții continuă.
Problema este că, atunci când privești povestea cuiva care a ajuns la 10.000 de followers, vezi doar rezultatul. Nu vezi lunile în care avea 200 de impresii/post și se întreba dacă are vreun sens.
Scrisul este una dintre puținele activități în care poți investi sute de ore fără să primești semnale clare că mergi în direcția bună.
Nu e ca la sală, unde vezi că ridici mai mult.
Nu e ca la slăbit, unde vezi cântarul.
Scrii. Mai scrii. Și pare că nimic nu se mișcă.
Iar apoi, după doi sau trei ani, cineva spune: „Wow, ce repede ai crescut!”
Dar de fapt, nu e repede.
Doar că nimeni n-a fost acolo când vedeai 17 vizite pe blog și te întrebai dacă mai are rost să continui.
Si atunci, in loc sa te intrebi „de ce nu se întâmplă nimic?”, intreaba-te altceva:
„Dacă peste doi ani lucrurile chiar vor funcționa, ce voi regreta mai mult? Că am continuat sau că m-am oprit la articolul 83?”
Pentru că aproape nimeni nu regretă cele 300 de articole scrise, in schimb, mulți regretă proiectele abandonate prea devreme.
Nu există nicio garanție că rezultatul va veni. Dar există aproape o certitudine. Dacă te oprești acum, rezultatul nu mai are cum să apară.
Așa că, deocamdată, mă întorc la articolul 84.
Citește și
