E unul dintre gesturile pe care le faci aproape reflex. Spui ceva și, înainte să apuci să te gândești dacă are sens sau nu, mâna caută lemnul. Trei bătăi scurte. Ca o paranteză în propoziție.
„Ca să nu se întâmple ceva.”
Originea gestului e veche și mult mai serioasă decât pare. În credințele păgâne, mai ales la celți, lemnul era sacru. Copacii erau văzuți ca locuințe ale spiritelor protectoare, iar atingerea sau lovirea ușoară a lemnului era o formă de a cere ajutor sau de a mulțumi.
Mai târziu, gestul a fost reinterpretat ca o modalitate de a alunga spiritele rele, atrase de vorbele rostite cu voce tare.
Creștinismul nu a eliminat ritualul, ci l-a absorbit. Lemnul a fost asociat cu crucea, iar gestul a rămas, de data asta fără explicație. Doar cu regula: „așa se face”.
În realitate, nu bați în lemn doar când spui ceva bun. De cele mai multe ori bați în lemn când conștientizezi vulnerabilitatea a ceea ce ai spus. Momentul apare când:
-
- verbalizezi o speranță sau un plan,
- spui că lucrurile merg bine „în sfârșit”,
- recunoști că ți-e bine într-o zonă instabilă,
- te temi că ai spus prea devreme ceva ce nu e încă sigur,
- simți nevoia să „închizi” fraza, ca să nu rămână suspendată.
- ți-e frică să nu se îndeplinească, indiferent dacă e de bine sau de rău .
Gestul nu protejează realitatea. Protejează mintea.
E o formă rapidă de reglare emoțională. Un semn că știi că lucrurile se pot schimba. Că nu controlezi totul. Că nu vrei să „provoci” nimic, nici măcar prin cuvinte.
Bați în lemn nu ca să influențezi viitorul, ci ca să-ți amintești că prezentul e provizoriu.
Citește și
