Prima dată când am folosit AI „pe bune” pentru “business”, mai exact în lucrurile pentru birou, am simțit un mic disconfort. Genul ăla de disconfort care te face să te uiți mai atent la ține.
Nu pentru că AI-ul ar fi fost mai deștept, ci pentru că a părea că scoate rapid la suprafață lucruri care păreau deja că le făceam prost.
I-am cerut un lucru simplu. Rezultatul a fost corect și curat, dar … complet lipsit de direcție. Atunci mi-a picat fișa: AI nu mi-a înlocuit gândirea. Mi-a arătat unde gândirea mea era neclară.
M-am tot gândit și mi-am dat seama că, de multe ori, când „AI nu funcționează”, problema nu e tehnică, nu e “de la el”, e umană, e “de la noi”.
AI execută exact ce îi dai. Fără ego. Fără scuze. Am văzut asta repetându-se în mai multe forme:
-
-
- „AI dă rezultate generice.” Da, logic, cerința a fost generică.
- „Nu înțelege domeniul meu.” Normal, nici noi nu l-am explicat clar. I-ai dat context? I-ai zis despre domeniu?
- „A greșit.” Nu, el (eu îi zic el) a respectat ipoteze greșite, date de noi.
- „Nu gândește strategic.” De ce ar face-o? Eu i-am cerut să facă ceva, nu să ia o decizie.
-
AI nu elimină nevoia de judecată. O (ne-o) scoate în față. Pentru mine, de fapt, AI-ul a devenit o oglindă:
-
-
- când gândesc clar, rezultatele se văd imediat (pozitive, bineinteles)
- când mă grăbesc, iese superficial, se vede. Vine rapid întrebarea: e făcut cu AI?
- când „las lucrurile în aer”, AI le lasă și el la fel, nu termină el în locul meu.
-
Profesioniștii buni nu dispar din cauza AI-ului. Devine doar mai evident cine sunt. Pentru că atunci când toți au și folosesc aceleași tool-uri, diferența nu mai e făcută de cine muncește mai mult, ci de cine știe ce problemă rezolvă, cine poate da direcție, nu doar taskuri și tot așa.
AI nu ne ia locul “la masă”. Dar arată foarte clar dacă avem ce căuta acolo.
Și, sincer? Asta nu e o amenințare. E o șansă. Ar fi păcat să nu știm să ne folosim de ea.
