Dur… Cumva de tinut minte…

Personal cred ca as innebuni.

– Am văzut filmul intervenției. Dar mai știu că, uitându-mă în foile de observație, inclusiv ale celor care au murit la fața locului, ei nu prea aveau semne de puncție venoasă, ca și cum s-ar fi încercat să li se pună o perfuzie, nu aveau electrozi de la EKG, ca să vadă dacă într-adevăr aia era linie izoelectrică (dacă le mai bate inima – n.r.). Însă știu că la INML au fost foarte bine cercetați de alcool, în sânge și în urină, li s-au întors și pozat chiloții pe dos. Li s-au desfăcut corneele, ca să vadă ce? Și li s-a făcut cu grupa sangvină, chestie foarte importantă, în perspectiva a ce…? – Și le-au secționat inima.  – Da, da, da. Și au pus și la dispoziția părților (părinților – n.r.) poze. Eu n-am avut, bineînțeles, curajul să mă uit la pozele Ioanei, dar am văzut alte poze. Sunt făcute în niște condiții tehnice execrabile, nu se vede absolut nimic, nu servesc la absolut nimic. Sunt niște pete alb-negru. Nu știu, asta o fi procedura, dar este, cum să zic, aproape profanatoare de cadavre. Iar concluziile…

Detalii aici… 10 ani de la Colectiv.

Politically correctness….

În ultimii ani, am observat tot mai des o teamă generalizată de a ne exprima opiniile. E ca și cum un zid invizibil, construit din presiunea socială a corectitudinii politice, ne împiedică să spunem ce gândim cu adevărat. Nu pentru că nu avem opinii sau pentru că nu ne pasă, ci pentru că ne e teamă să nu spunem ceva „greșit”.

Corectitudinea politică are, fără îndoială, rolul ei. Ne ajută să fim mai atenți la impactul cuvintelor noastre, să evităm să rănim pe cineva fără să vrem și să construim relații bazate pe respect. Dar, când această preocupare devine excesivă, ajungem să ne autocenzurăm până în punctul în care pierdem ceva esențial: autenticitatea.

Mi se pare trist că, din dorința de a nu greși, ne ascundem în spatele unor răspunsuri neutre, convenționale, care nu spun nimic despre cine suntem cu adevărat. Mai mult, evităm chiar să deschidem subiecte care ar putea genera dezbateri interesante, doar pentru că ne temem de reacțiile celor din jur. Și atunci mă întreb: ce mai rămâne din dialogul autentic? Din libertatea de a gândi și de a împărtăși?

Asta nu înseamnă că trebuie să ignorăm sensibilitățile celorlalți. Dimpotrivă, cred că e vital să învățăm să ne exprimăm gândurile sincer, dar cu respect și empatie. E o linie fină între a fi autentic și a fi insensibil, dar cred că această linie poate fi găsită prin exercițiu și reflecție.

Am început să-mi dau seama cât de important este să păstrez un echilibru între a fi atent la ceilalți și a nu mă pierde pe mine. Să pot spune ce cred, fără să jignesc. Să pot asculta ce cred ceilalți, fără să mă simt atacat. Și să pot construi din aceste schimburi un spațiu în care ideile să circule liber.

Trăim într-o lume complexă, în care este din ce în ce mai greu să găsești această balanță. Dar poate tocmai de aceea e important să nu renunțăm să încercăm. Pentru că, fără autenticitate, fără curajul de a gândi și de a spune lucrurilor pe nume, riscăm să ne pierdem esența. Și, odată cu ea, șansa de a crește împreună.

Despre „lucrurile mici” care fac diferența

Despre „lucrurile mici” care fac diferența

Astăzi am avut o discuție cu un prieten despre „lucrurile mici” și mi-am dat seama de un lucru important: aceste detalii aparent insignifiante sunt, de fapt, fundamentul pe care se construiește succesul.

Se vorbește mult despre strategii “mărețe”, inovații care schimbă totul și cifre impresionante. Este ușor să fim atrași de impactul vizibil al marilor realizări. Dar, când privesc în urmă la cele mai importante momente din cariera mea, am realizat un adevăr simplu: succesul adevărat nu este definit doar de proiectele mari, ci de modul în care tratăm fiecare detaliu și fiecare interacțiune.

Un email scris cu grijă, care arată respect pentru timpul și efortul celuilalt. O întrebare sinceră pusă unui coleg, care deschide o conversație reală și constructivă. O verificare suplimentară care poate face diferența între „acceptabil” și „excepțional”. Sau chiar un simplu „mulțumesc” spus la momentul potrivit, care transformă o zi obișnuită în una memorabilă pentru cineva.

De multe ori, suntem tentați să credem că doar acțiunile mari contează. Dar, de fapt, micile gesturi și obiceiuri zilnice creează o bază solidă pentru succesul pe termen lung. Este ca și cum ai planta semințe: fiecare detaliu bine făcut este o sămânță care crește în timp, transformându-se într-un rezultat care depășește cu mult efortul inițial.

Ceea ce este fascinant la aceste „lucruri mici” este că ele au un efect cumulativ. Pe măsură ce le transformi într-un obicei – fie că vorbim despre atenția la detalii, empatia în relațiile cu ceilalți sau conștientizarea impactului propriilor acțiuni – rezultatele încep să crească exponențial. În timp, nu doar că relațiile profesionale devin mai solide, dar și impactul muncii tale devine mult mai vizibil.

Într-o lume rapidă, plină de obiective, termene limită și KPI-uri, este ușor să pierzi din vedere aceste detalii. Dar, dacă te oprești o clipă și îți pui întrebarea: „Ce detaliu mic pot îmbunătăți azi pentru a face o diferență mare mâine?”, vei descoperi că schimbările mici pot deschide drumuri neașteptate.

Până la urmă, succesul nu este doar despre ce realizăm, ci și despre cum alegem să fim pe parcursul drumului. Și, de cele mai multe ori, aceste alegeri încep cu „lucrurile mici”.

Curajul de a face dreptate

Zilele trecute am dat peste un video care, deși poate fi mai vechi de un an, mi-a dat serios de gândit. Este despre curajul de a face ce e corect, chiar și atunci când e greu. Știi momentele acelea în care simți că trebuie să iei atitudine, dar ezitarea își face loc? Ei bine, povestea asta e un exemplu perfect că dreptatea nu e doar un cuvânt mare și frumos – e o alegere zilnică.

Dacă nu ai văzut videoclipul, îți recomand să-ți iei câteva minute pentru el: Link video. Pe mine m-a făcut să mă întreb câteva lucruri și să reflectez la cum pot să fiu mai curajos în viața mea de zi cu zi.

Cum reușim să facem ce e corect?

Mi se întâmplă uneori să mă blochez în rutina zilnică, prins între responsabilități și lucruri urgente. Dar povestea din video mi-a amintit că, uneori, cel mai important lucru e să te oprești și să iei atitudine pentru ce contează cu adevărat. Poate fi ceva mic, cum ar fi să spui ce gândești într-o situație incomodă, sau ceva mare, cum ar fi să sprijini o cauză care îți vorbește direct sufletului.

Un alt lucru pe care îl consider esențial este exemplul pe care îl oferim. De multe ori mă gândesc la cum pot să le arăt celor din jur că dreptatea merită efortul. Și, sincer, cel mai des îmi vin în minte copiii – poate pentru că ei preiau atât de ușor ce văd la noi. Dacă nu îi învățăm de mici să recunoască nedreptatea și să ia atitudine, cine o va face?

Cum putem inspira prin fapte?

Povestea din video m-a inspirat să-mi analizez propriile alegeri:

  • Oare m-am ridicat destul de des pentru lucrurile în care cred?
  • Am fost curajos să spun „nu” când a fost nevoie?
  • Și mai ales: pot să fac mai mult?

Cred că fiecare dintre noi are puterea să fie acel exemplu care inspiră, chiar și prin gesturi mici. Poate fi un zâmbet sau un cuvânt de încurajare, sau o decizie grea, dar corectă.

Tu cum faci loc curajului și dreptății în viața ta? Și ce ai vrea să învețe copiii tăi despre asta?

Lipsa de a lua o decizie.. e o decizie in sine

 

Încerc în fiecare zi să învăț câte ceva din viață asta, că să nu simt că trece degeaba pe lângă noi.

Una din lecțiile de azi a fost neașteptată pentru mine, dar atât de evidență.

Vorbind de oameni care fug de răspundere, care nu vor să ia decizii, care nu își asumă, cineva mi-a zis sec:

lipsa de a lua o decizie.. e o decizie în sine

Oare de aleg unii să fugă de decizii?

 

 

 

Photo by Reno Laithienne on Unsplash

Șoc și groază!!!

Tot vorbim de AI, că ne va lua joburile, că ne va schimbă viață, că poate nu vom mai avea viață. Am ajuns în seara asta, printr-un cumul de factori, să caut tot ce am scris de-a lungul timpului pe bloguri care nu mai există, cărora doar eu le știu adresa.

Și acum, cu ajutorul internetului am găsit o grămadă de lucruri interesante, atât despre mine cât și despre tehnologie.

Supriza a fost că m-am bucurat, în primul rând, că m-am găsit pe mine în diferite perioade dar și câte știe internetul despre mine.

Asta în condițiile în care am avut diferite “personalități”, diferite conturi.

Ideea e că informația e acolo. Dacă va ajunge AI să facă legătură între ip-uri, nume, asocieri, etc, atunci va fi interesant.

Dacă eu, cu 3 conturi diferite și 3 bloguri diferite am ajuns să obțin 20 de articole din 2008-2012, singur, fără ajutor, oare ce poate descoperi AI? Așa mă bucur că “tinerețea” de până la 20 ani nu a fost “acoperită” de internet…

Cum ar fi daca nu am mai simți?

Mă uit la un film și mă întreb ce s-ar întâmplă cu noi dacă brusc nu am mai avea simțul mirosului?

TU cum te-ai simți?

Cărui miros i-ai duce lipsa? Ce ai mai iubi și ce ai mai uri? Cum ar fi însă să nu mai auzi? Cum ai reacționa?

Cum ar reacționa cei din jurul tău?

Pe cine ai elimina din viață ta?