În ultimii ani, am observat tot mai des o teamă generalizată de a ne exprima opiniile. E ca și cum un zid invizibil, construit din presiunea socială a corectitudinii politice, ne împiedică să spunem ce gândim cu adevărat. Nu pentru că nu avem opinii sau pentru că nu ne pasă, ci pentru că ne e teamă să nu spunem ceva „greșit”.
Corectitudinea politică are, fără îndoială, rolul ei. Ne ajută să fim mai atenți la impactul cuvintelor noastre, să evităm să rănim pe cineva fără să vrem și să construim relații bazate pe respect. Dar, când această preocupare devine excesivă, ajungem să ne autocenzurăm până în punctul în care pierdem ceva esențial: autenticitatea.
Mi se pare trist că, din dorința de a nu greși, ne ascundem în spatele unor răspunsuri neutre, convenționale, care nu spun nimic despre cine suntem cu adevărat. Mai mult, evităm chiar să deschidem subiecte care ar putea genera dezbateri interesante, doar pentru că ne temem de reacțiile celor din jur. Și atunci mă întreb: ce mai rămâne din dialogul autentic? Din libertatea de a gândi și de a împărtăși?
Asta nu înseamnă că trebuie să ignorăm sensibilitățile celorlalți. Dimpotrivă, cred că e vital să învățăm să ne exprimăm gândurile sincer, dar cu respect și empatie. E o linie fină între a fi autentic și a fi insensibil, dar cred că această linie poate fi găsită prin exercițiu și reflecție.
Am început să-mi dau seama cât de important este să păstrez un echilibru între a fi atent la ceilalți și a nu mă pierde pe mine. Să pot spune ce cred, fără să jignesc. Să pot asculta ce cred ceilalți, fără să mă simt atacat. Și să pot construi din aceste schimburi un spațiu în care ideile să circule liber.
Trăim într-o lume complexă, în care este din ce în ce mai greu să găsești această balanță. Dar poate tocmai de aceea e important să nu renunțăm să încercăm. Pentru că, fără autenticitate, fără curajul de a gândi și de a spune lucrurilor pe nume, riscăm să ne pierdem esența. Și, odată cu ea, șansa de a crește împreună.