Am o mică mare dilemă: sunt alergic la pisici. Și totuși, de ani buni, viața mea a fost împărțită cu… pisici. Prima a fost Bella, o Russian Blue superbă, iar acum o avem pe Joy, din aceeași rasă. Mult timp m-am întrebat cum reușesc, pentru că teoretic ar fi trebuit să fie imposibil. Partea bună e că Russian Blue, alături de Balinese, Siberian sau Devon Rex, sunt considerate rase mai prietenoase cu alergicii (un ghid bun aici). Asta înseamnă că riscul de reacții alergice e mai mic – nu inexistent, dar suportabil.
Lucrând mult de acasă, relația mea cu pisicile a prins alt contur. Cu Bella am învățat ce înseamnă să ai un companion discret, iar cu Joy descopăr zi de zi cum o pisică poate să își scrie singură „regulile relației”. De fapt, asta mă fascinează cel mai mult: pisicile nu sunt ca niște câini care îți oferă afecțiunea lor necondiționat. Ele aleg.
La noi în familie, Joy e înconjurată de atenție. Toți îi dăm mâncare, apă, îi facem locuri comode prin casă. Și totuși, când vine vorba de „relații”, ea are propriul algoritm de selecție. Cu unul dintre băieți se joacă și se luptă, cu altul e rece și distantă. Cu soția mea e clar: o iubește, doarme lângă ea, dar nu acceptă să fie luată în brațe. Iar eu… să zicem că sunt aliatul de serviciu.
De multe ori mă întreb: oare cine pe cine a ales? Noi am adus-o pe Joy acasă, dar parcă ea a decis cum să ne integreze pe fiecare în viața ei. Asta face ca prezența unei pisici să fie un mic exercițiu de umilință și înțelegere. Nu poți forța o pisică să te iubească. Tot ce poți face e să fii acolo, consecvent. Restul decide ea.
Poate că asta e frumusețea unei relații cu o pisică: nu e despre control, ci despre acceptare. Și chiar dacă sunt alergic, îmi dau seama că nu m-aș vedea fără bucuria (sau Joy-ul) de a trăi cu ea.
Voi cum ați simțit că v-au ales pisicile voastre, daca s-a intamplat?